Sunt poze din vara trecută. Le-am scos acum, în aprilie, când afară e frig și marea e încă departe.
Vama Veche arată altfel dimineața devreme sau seara târziu. Fără oameni, fără muzică, fără aerul acela de a fi văzut. Rămân barele, scaunele înalte, butoaiele de pe plajă.
Am fotografiat mai mult spații goale. Terasa dinaintea amiezii. Interiorul unui bar înainte de deschidere. Butoaie Estrella pe nisip, umbra lor mai scurtă decât s-ar fi așteptat cineva. Un halba înghețată de bere pe tejgheaua unui bar cu șervețel de Havana Club — detaliul ăla care spune mai mult decât ar vrea.
Marea trecea dincolo de toate astea, indiferentă și exactă.
Mă uit la pozele astea și înțeleg de ce m-am dus acolo cu aparatul. Nu pentru petrecere. Pentru că în Vama Veche, mai mult decât în alte locuri, simți că locul există și fără tine. Că va fi acolo și vara aceasta, și peste zece ani — cu alte butoaie, cu alți oameni care cred că ei au descoperit-o.
E un dor ciudat. Nu de vacanță, nu de mare. De momentul în care stai acolo și nu te gândești la nimic altceva.
Vine și vara asta.
