Am folosit ChatGPT un timp. Funcționa. Răspundea. Era util în felul în care e util un calculator — precis, fără personalitate, fără surprize.
La un moment dat am vrut să încerc ceva nou. Așa am ajuns la Claude.
Primele conversații au mers bine. Până când l-am prins că nu știe în ce zi trăiește. I-am zis direct: “tu nu știi în ce zi ești de mă întrebi… adică ar trebui să ai un pic de referință temporală… nu e prea greu pentru un AI.”
Era o critică, nu o întrebare. Și oarecum nepoliticoasă.
Răspunsul m-a surprins. Nu s-a apărat, nu a schimbat subiectul, nu a dat un răspuns standard de tipul “îmi pare rău pentru inconveniența creată.” A admis limitarea, a explicat de ce există și a oferit două soluții concrete.
Apoi l-am prins din nou — de data asta într-o contradicție. Îmi spusese că nu are memorie, dar în setări scria că are acces la memorie. “Deci de ce spui că nu ai?” A recunoscut că greșise în explicație. Fără justificări inutile.
Ce m-a surprins nu a fost că știe multe. M-a surprins că vorbește ca un om care gândește — nu ca un program care procesează. Adaptarea, exprimarea, onestitatea când greșește.
Nu știu dacă e inteligență sau o simulare foarte bună a ei. Dar în practică, diferența nu mai contează.